Generalul Ioan Rășcanu a fost unul dintre eroii întregirii României și unul dintre martirii jertfiți pentru ea. Era fiul lui Elefterie și al Elenei Rășcanu. S-a născut la 14 ianuarie 1874 în orașul Cahul din sud-vestul Basarabiei. La 16 iulie 1891 a intrat la Şcoala de Ofițeri. A studiat apoi la Şcoala de Artilerie și Geniu din Înalta Școală de Război din București. A obținut treptat toate gradele militare încununându-le cu demnitatea de ministru al Apărării Naționale. La 16 iulie 1893 a primit gradul de sublocotenent şi la 1 aprilie 1896 a fost avansat la gradul de locotenent . A ajuns căpitan la 10 martie 1903 . În anii 1907 – 1911 a fost ataşat militar al României la Berlin. În 1910 a obținut rangul de maior. În anii 1910 – 1912 când Ministerul Apărării Naționale a fost condus de Nicolae Filipescu, Ioan Rășcanu era ofițer la Marele Stat Major. A fost avansat la rangul de locotenent - colonel la 1 aprilie 1914 și la cel de colonel în 1916. Tot în 1916 a fost ataşat pe lângă Marele Stat Major Francez . Ioan Rășcanu a devenit general de brigadă la 1 septembrie 1917 și a reprezentat armata română la arministițiul de la Focșani din 7 decembrie 1917 dintre armatele româno-ruse și armatele Puterilor Centrale. Generalul Ioan Rășcanu a comandat o parte a armatei române în eroicele lupte de la Marașești, fiind o personalitate militară marcantă a României. A menținut ordinea în Basarabia în timpul acțiunii pentru unirea acestei provincii cu România . Ioan Rășcanu a fost ministru în mai multe guverne. Prin decretul din 29 septembrie 1919 al regelui Ferdinand I, generalul Ioan Rășcanu a fost numit ministru al Apărării Naționale în guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu ( 27 septembrie 1919 - 30 decembrie 1919) . În ședința Senatului României din 9 decembrie în baza decretului regal special nr. 5175 din 5 septembrie 1919, generalul de brigadă Ioan Rășcanu a fost numit ministru al Apărării Naționale în guvernul prezidat de Alexandru Vaida – Voievod din 1 decembrie 1919 - 13 matie 1920 . Aceeași demnitate i s-a acordat prin decret regal şi în guvernul Alexandru Averescu din 13 martie 1920 - 17 decembrie 1921. A deținut şi demnitatea de ministru de stat pentru Basarabia şi Bucovina în guvernul lui Alexandru Averescu din 30 martie 1926 - 4 iulie 1927. A mai fost ministru de stat in guvernul lui Nicolae Iorga din 18 aprilie 1931 - 6 iunie 1932 . Generalul Răşcanu a absolvit, pe lângă şcolile militare specifice carierei şi Facultatea de Drept din Iaşi.
Generalul Ioan Rășcanu a adus o importantă contribuție, alături de Daniel Ciugureanu, Ion Inculeț, Ion Pelivan, Ștefan Ciobanu, Generalul Ernest Broșteanu, Alexandru Marghiloman, Pantelimon Halippa şi alții la unirea Basarabiei cu Romania, iar după Marea Unire a susținut şi apărat, prin acțiuni și misiuni de mare importanță şi răspundere, integritatea teritorială și unitatea națională, contribuind la buna gospodărire a provinciilor întregite. În 1931 a organizat la Chișnău o grandioasă expoziție a istoriei Basarabiei pentru care Nicolae Iorga ca preşedinte al Consiliului de Miniștri l-a felicitat prin următoarea telegramă “ Mulțumim colegului şi prietenului pentru opera spornică facută în Moldova de Răsărit. Unesc în mulțumirile mele pe toți aceia care-i dau un sincer ajutor în unirea frățească pentru binele acestei scumpe părți a țării “
Generalul Ioan Răşcanu a fost, fără doar şi poate, unul dintre cei mai apreciaţi primari pe care i-a avut, de-a lungul istoriei, municipiul Vaslui. Graţie spiritului său gospodăresc şi realizărilor sale, bătrânii spuneau despre generalul Răşcanu că a fost cel mai exemplar primar al vasluienilor din toate timpurile. Ioan Răşcanu provenea dintr-o ramură a unei importante familii boiereşti, având numeroase contribuţii culturale şi politice pentru judeţul şi municipiul Vaslui. Părinţii săi au fost doi distinşi învăţători la Şcoala numărul 1 de băieţi din municipiul Vaslui, şcoală pe care a urmat-o şi viitorul primar. A fost coleg de clasă cu George G. Mironescu, viitor premier al României, relaţia lor continuând peste ani, contribuind la sprijinirea acţiunilor în favoarea Vasluiului. După şcoala primară, Ioan Răşcanu urmează mai multe şcoli militare şi îşi va dedica o bună parte din viaţă unei strălucite cariere militare, ajungând până la gradul de general de divizie. Participă la cel de-al doilea război balcanic şi dovedeşte un patriotism cu totul deosebit în războiul pentru întregirea statului român din anii 1916-1919. Acestea sunt şi motivele pentru care a primit cele mai înalte distincţii, ordine şi medalii militare româneşti şi străine.
După război, se pensionează, dar rămâne la fel de activ, ocupând înalte funcţii politice şi administrative. A fost, pe rând, ministru al Apărării Naţionale, deputat şi prefect de Vaslui. Capacităţile sale administrative au fost demonstrate din plin în anii 1938-1942, când a ocupat funcţia de primar al municipiului Vaslui, fiind omul cel mai important care a ocupat această funcţie în istoria oraşului. Ioan Răşcanu are realizări notabile ca primar al Vasluiului. El a fost cel care a construit Uzina Electrică şi a introdus iluminatul public. A realizat aducţiunea de apă de la Chiţoc. A construit Palatul Culturii şi a început construcţia unui nou local pentru primăria oraşului. Tot pe timpul său s-a început construirea unuia dintre cele mai mari cartiere din oraş, cartierul Ştefan cel Mare. De asemenea, el este ctitorul Bisericilor „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântu Nicolae” , târnosite în 1943, şi al Monumentului „Eroilor Neamului“ din cimitirul Eternitatea. În timpul mandatului său se sistematizează Grădina Publică din Vaslui, actualul Parc Copou. Primarul Ioan Răşcanu s-a preocupat şi de învăţământ A organizând cantine şcolare şi a modernizat Şcoala de Arte şi Meserii.
Aminitirea sa este vie şi acum în memoria vasluienilor. Cei mai vârstnici povestesc despre primarul Ion Răşcanu că, în fiecare zi, la ora 6.00, se urca în trăsura sa şi inspecta toate străzile din oraş. „Avea cu el o mătură şi, dacă observa gunoi în faţa unei prăvălii, cobora şi mătura cu mâna lui, aceasta fiind prima sancţiune la adresa negustorului respectiv“, povestea chiar unul dintre comercianţii de la acea vreme care a avut de-a face cu mătura lui Răşcanu. Din nefericire, patriotul şi omul de înaltă moralitate Ion Răşcanu a avut un sfârşit dureros în închisoarea de la Sighet, după 6 ani de detenţie alături de mari oameni politici ai României care şi-au găsit şi ei sfârşitul tot acolo. Ion Răşcanu a murit la data de 25 februarie 1952 .
Generalul Ioan Rășcanu a desfășurat o bogată activitate și pe plan politic. A fost membru de frunte al Partidului Național Liberal şi al Partidului Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu. A participat ani îndelungați la sesiunile Parlamentului, fiind ales deputat și senator în mai multe legislaturi. A facut și traduceri în românește din lucrări militare. Generalul Ioan Răşcanu a semnat la 6 august 1920 Decizia Ministerială nr. 466, referitoare la „Instrucţiuni pentru funcţionarea serviciului sanitar al Aeronauticii Militare” şi înfiinţarea Centrului Medical Aeronautic. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 111 la 21 august 1920 şi constituie actul de înfiinţare al acestei instituţii, a patra din Europa la acea vreme, cu o organizare şi dotare conforme normelor aeronautice din acea perioadă. La 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, ministrul de Război, generalul Ioan Răşcanu, a susţinut Legea pentru organizarea clerului militar – prima lege de acest gen în istoria Bisericii şi a Armatei, pledând pentru „formarea unui corp preoţesc militar activ”, permanent, aşa cum s-a şi întâmplat în anii 1921 –1948. Este iniţiatorul, împreună cu generalul Constantin Christescu, şeful Marelui Stat Major, a reînfiinţării revistelor militare după primul război mondial .
Alături de Ioan Rășcanu la închisoarea de exterminare a elitei româneșit de la Sighetu Marmației au fost aduși urmatorii generali : Henry Cihoski , Achille Diculescu , Grigore Georgescu , Ioan Georgescu , Alexandru Glatz , Ion Sichitiu , Nicolae Stoenescu , Eugen Zwidenek . Viața generalului Ioan Rășcanu s-a stins într-o celulă sumbră din penitenciarul sighetean în ziua de 25 februarie 1952 . Actul de moarte a lui Ioan Rascanu are numărul 121, actul de verificare a morții nr. 34 din 25 februarie 1952 , iar certificatul de moarte are seria Mc. nr. 370571 . Cele mai multe date din actul de moarte nu corespund realităţii .
Dosarul generalului de corp de armată, Ioan Răşcanu, aflat la CNSAS cuprinde fişe de urmărire în care era considerat pe nedrept criminal de război. Era acuzat că este” de structură capitalistă, animat de ură rasială, de politică antisemită, considerând că evreii erau duşmanii naţiei române, în opoziţie cu românii creştini care sângerau pe câmpul de luptă”. În Bucureşti, în calitate de primar general al Capitalei (15 nov. 1942-23 august 1944), a fost un „ vajnic împilator al evreilor şi a continuat naţionalismul burghez, persecutînd pe aceştia, trimiţându-i chiar în lagăr, practicând tratamente neomenoase evreilor cînd era primar la Vaslui, făcându-se vinovat potrivit Legii nr. 207/1948, articolulul 3, litera a şi c. Generalul I. Răşcanu a fost ridicat de Securitate” într-o noapte din luna mai 1950 şi de atunci nu se mai ştia nimic despre el”, declara autorităţilor vremii, generalul Gh. Dabija, prieten al acestuia .
Fostul primar a adresat acuzării un memoriu în care arată că în 52 de ani de carieră publică a muncit pentru „ binele obştesc, în spirit democratic, ajutând pe cei săraci şi nu s-a dedat la acţiuni rasiale, contra evreilor” . Din cuprinsul Legii nr.875/1942 se sublinia în prima parte a Memoriului, faptul că evreii erau chemaţi să presteze muncă în folosul obştesc, în mod obligatoriu, fiind consideraţi militari şi supuşi acestui regim. Erau pedepsiţi cu arestări şi închisoarea disciplinară pentru mici abateri, iar la abaterile mai grele se aplica pedeapsa corporală, fiind sancţionaţi cu trimiterea în Transnistria, la muncă grea, sau în ghetouri cu familiile lor, dacă se sustrăgeau de la muncă şi nu executau serviciul sau nu se prezentau la chemările făcute, părăsind fără voie lucrul. În cazul abaterilor, acestea erau aduse la cunoştinţa organelor militare, iar pedepsele nu se aplicau de organele civile. În a doua parte a Memoriului , generalul Răşcanu arăta că era acuzat de faptul că făcea plângeri scrise evreilor, dar legile erau categorice, iar sancţiunile se aplicau numai de organele militare şi nu de cele civile care controlau modul cum evreii îşi îndeplineau serviciul.
În ianuarie 1943, când au căzut cantităţi mari de zăpadă în Capitală, s-au luat măsuri pentru înlăturarea zăpezii de pe străzi, iar 20% din evrei ne „duşmăneau” şi asupra lor se „ luau măsuri”, pentru că nu respectau legile şi „ mituiau pe supraveghetori, sustrăgându-se muncii obligatorii”. Instalase la Primărie o „ cutie pentru reclamaţiuni şi lua măsuri pentru rezolvarea lor”, dar nu a primit reclamaţii că evreii au fost bătuţi.
În a treia parte a Memoriului, generalul arăta că nu se va găsi în arhiva Primăriei Capitalei faptul că ar fi trimis verbal sau în scris evrei în Transnnistria . Ei lucrau şapte ore în Primărie şi li se permitea o jumătate de zi liberă pentru executarea îndeletnicirilor lor. Cînd muncile ersu grele mai ales după marile bombardamente , se împărţea evreilor gratuit pâine, brânză etc. Datorită poziţiei sale ferme, evreii au rămas în Capitală în casele lor şi nu au fost trimişi în lagăre de muncă în afara Bucureştilor .
Despre viaţa sa publică, generalul scria că în peste 52 de ani de carieră, a fost de cinci ori ministru ( de trei ori ministru de Război şi de două ori ministru al Basarabiei) şi în ultimul timp primar al Bucureştilor, iar mai înainte primar al oraşului Vaslui. „Nu am avere personală (blocuri,terenuri, vii bijuterii etc.), decât o casă părintească moştenită de la părinţi, în oraşul Vaslui şi pensia gradului meu, trăind de azi pe mâine în cea mai mare modestie” . Era urmaşul unei foarte vechi familii româneşti din Moldova-mai toţi răzeşi şi plugari, care au slujit secole de-a rîndul „ Domnul şi Ţara”, apărându-şi glia strămoşească-originari din comuna Ţifu, satul Răşcani, judeţul Fălciu. Părinţii săi au fost învăţători, la început în oraşul Cahul ( Basarabia) şi apoi la Vaslui. De la părinţi a început să preţuiască „ munca, cinstea , omenia” şi să iubească poporul. În timpul războiului din 1916-1919, împotriva germanilor, a comandat o brigadă la Mărăşeşti şi apoi o divizie, fiind trei luni detaşat pe frontul francez, în bătălia de la Somme ( oct-dec.1916). Între 1919-1921 a fost ministru de război în guverne consecutive. În această calitate a înfiinţat IOVR ( asigurarea unui trai decent invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război). A dat legea pensiunilor de război şi s-a fixat Ziua Comemorii Eroilor de Ziua Înălţării Domnului. A înfiinţat Societatea Mormintelor Eroilor, prin care cimitirele eroilor să fie îngrijite, fiind cu sutelele pe pământul românesc.
În 1922 demisionează din armată şi se retrage în oraşul Vaslui, devenind şeful organizaţiei vasluiene a Partidului Poporului, sub conducerea mareşalului Averescu. Fiind elev şi admirator al acestuia, a primit cu entuziasm să fie şeful organizaţiei judeţene, desfăşurând o bogată activitate în anii 1922-1928. În această perioadă a fost de două ori ministru al Basrabiei şi timp de 10 ani deputat şi senator. A rezolvat sute de cereri ale vasluienilor pentru obţinerea drepturilor acestora fără deosebire de religie ( români şi evrei). În anii 1935-1936, în oraşul Vaslui în calitate de Preşedinte al Filialei de Cruce Roşie a României, a organizat 35 de cantine comunale care au dat hrană gratuită la peste 15.000 de oameni.. A mai înfiinţat şi opt cantine pe lângă şcolile primare şi şcoala evreiască Assey-Tow . A distribuit în 1936, în mod gratuit, mii de kilograme de cartofi evreilor de paştele evreiesc. A construit un mare local al Crucii Roşii, un adevărat palat, precum şi un dispensar medical. A realizat un mausoleu al eroilor morţi pentru ţară în războaiele din 1877-1878 şi 1916-1919, unde sunt înhumate osemintele a peste 10.000 de eroi.
Ca primar al oraşului Vaslui , a construit multe străzi în anii 1941-1942, deşi oraşul se afla în apropierea operaţiunilor de război. De altminteri, oraşul Vaslui fusese grav avariat de cutremurul din 10 noiembrie 1940, mai toate edificiile publice fiind distruse ( prefectura, tribunalul, primăria, pompieria, şcolile) şi 50/% din locuinţe afectate, iar străzile erau pline de moloz. În 1940, când au venit legionarii la putere, şi-a dat demisia din calitatea de primar. S-a spus cu totul neîntemeiat că ar fi contribuit la omorârea unor legionari în lagărul de la Vaslui. Legionarii, însă, intenţionau să-l omoare, să scape de prezenţa sa în oraşul Vaslui. El figura în fruntea listei care circula prin oraş... A criticat atitudinea legionarilor faţă de evrei şi numai rebeliunea legionară din ianuarie 1941 l-a scăpat de a fi omorât.
În timpul celei de-a doua perioade de primar al oraşului Vaslui ( 25 ianuarie 1941- 15 decembrie 1942), nu a aplicat pedepse administrative evreilor şi nu a contribuit la trimiterea lor în Transnistria. Nu a fost de acord cu pogromul de la Iaşi, din 28 -30 iunie 1941. A împiedicat să fie trimişi în lagăre peste 5. 000 de evrei. În timpul cât a fost primar general al Capitalei, nu a provocat moartea niciunui evreu şi nu a fost jefuită averea cuiva. Deşi era demnitar cu rang de ministru, a refuzat să locuiască în Bucureşti, într- o casă luată de la evrei şi a preferat să stea într-o singură cameră, la Căminul Ofiţerilor .
În încheierea Memoriului trimis autorităţilor comuniste, declara că nu a fost reacţionar sau antisemit, ci un democrat „ dedat iubirii aproapelui fără deosebire de rasă sau religie”. Nu a fost „ omul de casă al cuiva”, al şefilor militari şi politici.. Cât timp a fost primar al oraşului Vaslui, a renunţat la salariul său şi a ajutat, adesea, primăria cu bani, pentru că bugetul acesteia era redus. La fel a procedat şi când a fost primar al Bucureştilor, ajutând Capitala cu 25 de milioane de lei iar oraşul Vaslui cu 15 milioane de lei, în plin război mondial .
În ultimii ani de viaţă a intrat în dizgraţia regimului comunist. A fost anchetat de autorităţile comuniste şi a fost condamnat la 25 de ani închisoare, fiind întemniţat la Sighet, unde a şi murit, după o cruntă detenţie.
Prin urmare, unii oameni au suferit foarte mult pentru propriile idealuri, fiind persecutaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare de regimul comunist. Demersul nostru în privinţa generalului Ioan Răşcanu este preliminar şi pune în lumină viaţa zbuciumată a acestui erou al neamului cu întâmplări care pot constitui repere de demnitate creştină şi naţională pentru tinerii de azi.
Bibliografie selectivă
- Nuţu Roşca, Închisoarea elitei româneşti, Compendiu, Ediţia a-II-a, Sighetu Marmaţiei, 2006.
- Predescu, Lucian - Enciclopedia României – Cugetarea – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Editura Saeculum I.O.&Ed. Vestfala, Bucureşti 1999..
- Petrovici, C., col. (r.), - Şcoala militară de ofiţeri activi de artilerie “Ioan Vodă” – Editura Militară, Bucureşti, 1976.
- *** Secretariatul General. Tradiţie şi noutate. 100 ani – Bucureşti , 2000,
- Averescu, Al.., mareşal - Notiţe zilnice de război, vol. 1, Editura Militară, Bucureşti, 1992.
- Mamina, Ion, Bulei, Ion - Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Casă de Editură, Presă şi Impresariat, Silex, Bucureşti, 1996.
Prof.NICOLAE IONESCU
