Numele de familie româneşti sunt masculine, invariabile ca gen la nivelul limbii literare, dar există şi nume de familie cu formă de feminin, care la origine sunt
matronimice, indicând descendenţa pe linie maternă. Faptul că în desemnarea urmaşilor s-a pornit de la numele mamei se explică, în general, fie prin importanţa mai mare a femeii în anumite situaţii, fie prin caracterul mai puternic, distinctiv al numelui acesteia. Numele matronimice s-au fixat ca nume de familie ereditare atât pentru descendenții masculini, cât și feminini.
Consacrarea definitivă a conceptului de nume de familie s-a realizat abia în secolul al XIX-lea, prin Legea asupra numelui din 1895. Persoanele care au optat pentru un nume de familie constituit, în baza legii, dintr-un singur cuvânt, au avut de ales, dintr-o multitudine de posibilități, nume de referință care exprimau: gradul de rudenie (Nanu, Nepotu, Tatu); starea socială, funcţia
sau rangul din vechea societate (Armaşu, Banu, Mazilu, Răzeşu, Vornicu); ocupaţia, meseria, diferite îndeletniciri (Ciobanu, Cojocaru, Croitoru, Grădinaru, Surugiu, Vizitiu); originea, etnia (Bulgaru, Grecu, Rusu, Sârbu, Tătaru); o particularitate fizică, psihică, morală sau de comportament (Ciuntu, Dârzu, Forţu, Josu, Lungu, Mândru, Nebunu, Negru, Şchiopu); vârsta posesorului (Bătrânu, Căruntu, Copilu, Moşneagu) etc.
În unele cazuri a fost ales ca nume de familie numele personal al tatălui, numit patronimic, în alte cazuri a fost ales numele mamei, numit matronimic. Numele de familie provenite de la patronime şi matronime au cea mai mare reprezentativitate în sistemul antroponimic românesc. Aparent, la formarea a 151 acestor nume de familie nu au existat prea multe semne de misoginism. Totuşi, istoria arată că numele de familie este legat de paternalism, discriminare şi tratarea femeii într-o manieră asemănătoare cu proprietatea. Or, matronimicele reprezintă o clasă destul de redusă, în comparație cu
patronimicele. Explicaţia este cât se poate de simplă. De milenii, femeia a fost marginalizată în societate, locul ei fiind lângă copii şi soţ şi mai puţin în lumea dominată de bărbat: în afaceri, în politică, în economie etc. Faptul că în desemnarea urmașilor s-a pornit de la numele mamei se explică, în general, fie prin importanța mai mare a femeii în anumite situații, fie prin caracterul mai puternic, distinctiv al numelui acesteia, preferat pentru individualizarea copiilor.
Important de menţionat este faptul că femeia, înainte de toate, este fiica tatălui ei şi abia apoi soţia cuiva, astfel că ea se identifică mai întâi cu propria familie şi abia apoi cu cea în care intră. Lucrurile devin şi mai clare în cazuri de disensiuni, când, pur şi simplu, semnează cu numele neamului ei. Numele de familie cu descendență matronimică marca cutumiar diferite
situații. Pentru a exprima raportul direct de filiaţie, când actul domnesc se adresa unei văduve, fiii și nepoții își asumau în loc de patronim, numele mamei, titulara actului, deținătoarea dreptului de proprietate. În aceste cazuri, în actele vechi de cancelarie sau în diverse catagrafii, matronimul era exprimat printr-un antroponim în cazul genitiv, precedat, de cele mai multe ori, de un cuvânt care exprimă gradul de rudenie şi care se substituie articolului posesiv: Grigori sin Anisii, Ioniță sin Ștefanii, Toader zet Florii, Toader sin Sandei, Gavril sin Mariei, Nica sin Mariei etc. sau printr-un antroponim în cazul genitiv articulat cu articol hotărât enclitic: Năstase Măriuţii, Gheorghe Catrinei, Neculai Ghițăi etc.
O categorie aparte de nume de familie specific moldovene sunt numele care provin de la numele personale feminine în cazul genitiv, cu articol posesiv-genitival. Aceste nume luau naștere în cazul când nu exista un act juridic, însă mama era personal deținătoarea unui fond însemnat ori a administrat timp îndelungat averea soțului răposat și pentru a stabili filiația directă, fiii postumi împrumutau, de regulă, matronimicul în cazul genitiv singular, însoţit de articolul posesiv a, al: Vasile a Dafnii, Ioniță a Savii, Petre a Parascăi, Vasile a Oții, Toader a Vărvarii, Vasile a Chiţei, Andrei a Vasiloaei, Ana a Mariei.
Articolul posesiv a, al a făcut, într-o primă fază, corp comun cu numele, formând un singur cuvânt: Ion Almariei, Ana Amariei. În asemenea cazuri, articolul posesiv-genitival se justifica, întrucât el corespundea genului
numelui personal al copilului. Pe măsură ce se succed noi generaţii, legătura directă cu întemeietorul familiei slăbeşte, chiar dacă există conştiinţa aparţinerii la acel clan. „Când Almariei, Amariei etc. s-au transmis ca
nume de familie generaţiilor următoare, articolul posesiv-genitival n-a mai fost totdeauna motivat, ajungându-se la situaţii de genul Ion Amariei, Ana Almariei etc. Rezultă de aici că articolul posesiv-genitival n-a mai funcţionat ca în relaţia primară de filiaţie când era motivat, ci s-a degramaticalizat.” Treptat articolul posesiv-genitival se pierde: Ion Mariei, Ana Mariei, ca, mai apoi, să se piardă și articolul enclitic genitival: Ion Marie, Ana Marie.
Sistemul antroponimic oficial actual înregistrează nume de familie care mai păstrează rudimente ale acestui gen de denominaţie, articulate cu articolul posesiv-genitival a, invariabil la nivelul limbii comune în subdialectul moldovean. Forma articolului a, folosită și pentru masculin (în loc de al), trădează originea moldovenească a acestor nume. Marea majoritate a acestor nume de familie provine de la nume personale feminine (nume personale primare, nume derivate ale acestora și hipocoristice). Însă atestăm și matronimice formate de la un supranume sau nume de familie, specifice în desemnare atât pentru descendenții masculini, cât și feminini: Ababei, Avădanei, Agrecii, Acălugăriţei, Aciobăniţei, Acojocăriței, Adăscăliţei, Amoaşei, Apreutesei, Abalașei etc.
(Sursa: Viorica Răileanu, Wikipedia)
