Gheorghe Mironescu s-a nascut pe 28 ianuarie 1874 la Vaslui. A fost jurist, membru de onoare al Academiei Române din 31 mai 1939. Politician de talie europeană, Mironescu a fost o bună perioadă de vreme şeful diplomaţiei române şi de două ori prim-ministru al României.
Gheorghe Mironescu şi-a obţinut diploma de bacalaureat în 1891 la Institutele Unite din Iaşi, instituţie de învăţământ particular. Urmează, apoi, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, cu licenţa obţinută în anul 1894. Studiile superioare au fost continuate la Paris, unde Mironescu a obţinut doctoratul în Drept (1898).
La revenirea în ţară, se angajează în magistratură, obţinând un post de procuror la Tribunalul Ilfov în anul 1900. În perioada următoare, Mironescu a funcţionat ca avocat al statului şi şef al serviciului contencios din Ministerul Agriculturii, Industriei, Domeniilor şi Comerţului. Din 1906, a devenit profesor la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, poziţie pe care a ocupat-o până la pensionarea sa din 1939.
Simpatizant al doctrinei politice conservatoare, Gheorghe Mironescu a fost membru al Partidului Conservator până în februarie 1908. Din acest moment l-a urmat pe Take Ionescu când acesta şi-a format propriul partid, Partidul Conservator-Democrat. Pe listele acestei formaţiuni politice este ales deputat în 1911 şi senator în 1914. În timpul Războiului pentru Întregirea Neamului, se află alături de întreg aparatul de stat în refugiul de la Iaşi.
Anul 1918 a fost un an dificil pentru Mironescu, căci alături de o întreagă pleiadă de oameni politici a plecat în capitalele occidentale pentru a susţine cauza unionistă a românilor. Astfel, la Paris, a colaborat intens la gazeta „La Roumanie”, tipărită de Paul Brătăşanu. De asemenea, s-a deplasat în Italia, la congrese convocate de reprezentanţi ai românilor din provinciile aflate sub asuprirea austro-ungară. Când la 3 octombrie 1918 a luat fiinţă Comitetul Naţional pentru Unitatea Românilor de la Paris, Mironescu s-a numărat printre membrii acestuia.
În perioada scurtă de guvernare a lui Take Ionescu (17 decembrie 1921 - 17 ianuarie 1922), Mironescu a ocupat portofoliul Ministerului Instrucţiunii Publice. După moartea lui Ionescu, Partidul Democrat (denumirea din 1919 a PCD) a fost absorbit de Partidul Naţional Român. Pe 10 octombrie 1926, PNR a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, formându-se Partidul Naţional Ţărănesc, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu [1]. În prima perioadă a guvernării naţional-ţărăniste , Gheorghe Mironescu a fost ministru de Externe (10 noiembrie 1928 - 7 iunie 1930).
Pe 6 iunie 1930, principele Carol a sosit inopinat la Bucureşti şi în numai o zi a reuşit să îşi atragă de partea sa majoritatea liderilor politici pentru a fi restaurat pe tron [2]. Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, Maniu a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, la ora 18, invocând considerente de ordin moral şi anume că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de duminică, 8 iunie 1930, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale” [3]. În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României [4]. Spre seară, după realizarea obiectivului cu care a fost însărcinat, Mironescu şi-a depus mandatul, încheindu-se astfel cea mai scurtă guvernare din istorie, de numai două zile.
Planul noului rege era acela de a crea un guvern de coaliţie cu o largă majoritate, din membri apropiaţi şi favorabili acestuia, tentative care au eşuat în cele din urmă. Astfel, pe 13 iunie mandatul de prim-ministru îi este atribuit din nou lui Maniu. Gheorghe Mironescu şi-a continuat mandatul la Ministerul de Externe, dar pe 10 octombrie 1930 este chemat din nou la conducerea Consiliului de miniştri. Pe la sfârşitul anului 1930, cu sprijinul camarilei regale s-a declanşat o campanie împotriva partidelor politice. Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla uşor [5]. Acest lucru a devenit posibil odată cu criza politică din primăvara anului 1931. Pe 14 aprilie 1931, Mironescu a fost nevoit să îşi prezinte demisia, iar Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga patru zile mai târziu, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice.
În a doua perioadă a guvernării naţional ţărăniste, Mironescu şi-a îmbogăţit activitatea guvernamentală, fiind numit ministru al Finanţelor şi vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. Ca ministru al Internelor, Mironescu a considerat ca necesară introducerea stării de asediu şi a cenzurii, ca urmare a deteriorării situaţiei materiale a populaţiei în timpul marii crize economice, care a generat grave tensiuni sociale, cele mai mari conflicte de muncă fiind înregistrate în Valea Prahovei şi Bucureşti. În baza acestei legi au fost efectuate masive arestări în rândul ceferiştilor şi petroliştilor (mişcare, în opinia sa, iniţiată şi condusă din afară) şi s-a trecut la evacuarea prin forţă a muncitorilor de la atelierele „Griviţa”. Potrivit însemnărilor lui Armand Călinescu, adjunctul său, sau înregistrat 3 morţi, 40 de răniţi şi 1600 de arestări [6]. În timpul ministeriatului său a fost instrumentată Afacerea Skoda [7], sub acuzaţia de fraudare a statului român şi spionaj militar. De asemenea, la 28 februarie 1933, a fost creat în spaţiul românesc sistemul de Apărare Pasivă, instituţie care a marcat începuturile celei care poartă astăzi denumirea de Protecţia Civilă.
După sfârşitul conflagraţiei mondiale, Gheorghe Mironescu nu s-a mai implicat în politică şi s-a dedicat exclusiv administrării fabricii „Bragadiru”. N-a scăpat însă de teroarea comunistă, fiind condamnat la închisoare pentru evaziune fiscală şi sabotaj (2 decembrie 1948). Pentru a evita executarea pedepsei, a încercat să se ascundă, timp în care i s-au mai înscenat diverse procese. Gheorghe Mironescu şi-a găsit sfârşitul pe o bancă din Grădina Icoanei din Capitală, pe 9 octombrie 1949, la vârsta de 75 de ani.
(Sursa: enciclopediaromaniei.ro)
