Mulți îl știu pe bârlădeanul Victor Ion Popa ca autor al celebrei piese de teatru "Take, Ianke și Cadâr" dar mai puțini știu că el este cel căruia îi datorăm felul în care arată unul dintre cele mai cunoscute și iubite muzee din România... Muzeul Satului din București. Iată ce spunea Henri H. Stahl, unul dintre cei care au contribuit la apariția acestui muzeu, despre Victor Ion Popa.
“Profesorul Gusti a reuşit să convingă pe edilii oraşului să cedeze un teren în care să construiască, în cadrul „Lunii Bucureştilor 1936”, un „Muzeu al satului”. I s-a atribuit terenul de pe lângă unul din lacuri, în marginea şoselei Kiseleff, maidan viran plin de bălării, crescute în jurul ruinelor unor foste grajduri Marghiloman. Gândul profesorului Gusti era ca pe acest teren să construiască un muzeu de o valoare atât de mare încât să nu se mai încumete nimeni să-l dărâme, aşa cum se dărâmau celelalte pavilioane ale „Lunii Bucureştilor”.
Se bizuia pe faptul că avea gata organizată o întreagă armată de colaboratori, echipe răspândite în toată ţara şi mai ales o lungă experienţă muzeologică. După cum a spus el însuşi: „numai datorită unei pregătiri de peste zece ani am putut construi în mai puţin de două luni de zile «Muzeul satului românesc». Într-adevăr, putea spune că „gândul Muzeului satului a izvorât principal, din întreaga noastră atitudine ştiinţifică cu privire la metodele şi necesitatea de a cunoaşte desăvârşit împrejurările de viaţă socială de la noi din ţară. Este un rezultat firesc al tuturor campaniilor de monografie sociologică a satelor româneşti, pe care le organizăm de peste zece ani de zile în toată ţara şi a celor doi ani de lucru prin echipe studenţeşti trimise de către Fundaţia care lucrează pentru cultura satelor”.
Sarcina de a construi acest Muzeu ne-a fost dată nouă, lui Victor Ion Popa şi mie, care ne-am şi pus de îndată pe lucru. Mai întâi am vizitat terenul ce ni se afectase. Ceasuri de-a rândul am bătut locurile, printre dărâmături şi bălării crescute cu sălbăticie, ca să învăţăm bine spaţiul în care aveam de lucrat, căruia Victor Ion Popa îi spunea „scena”. Apoi, ne-am aşezat la umbra unui copac şi Victor Ion Popa a recapitulat problema:
- Va să zică avem de montat o piesă originală, nemaivăzută şi nemaiauzită: un sat viu. Să-i scriem întâi scenariul.
Ne-am mutat la el acasă şi zi de zi, mai bine zis noapte de noapte, am început a stabili scenariul unei „lecţii de sociologie rurală”, fixând ce anume case trebuiau aduse de pe teren. Când încărcam programul, Victor Ion Popa intervenea:
- Sterge, şterge. Degeaba aduci atâtea case, că pe teren nu încap decât cel mult 30. Muzeul chiar ştiinţific, e o operă de artă şi arta e simplă şi clară. Să facem un sat românesc, cu spaţii largi, nu un sat săsesc, calacan la calcan, cu case înşirate ca pe sfoară. Dăm publicului un „spectacol”, adică o iluzie, mai greu de realizat decât la teatru, căci nu avem scenă şi sală, ci un spaţiu care e şi sală şi scenă. Publicul o să se plimbe în mijlocul decorului şi de oriunde ar privi, trebuie să i se pară că e la ţară, nu în înghesuiala unui şir de vitrine.
În timp ce lista-inventar a caselor ce trebuiau aduse se închega, V.I. Popa le aşeza cu gândul, potrivindu-le spaţial, mereu desenând perspective, planuri şi detalii.
- Nu-mi place golul care se vede pe latura dinspre oraş. Aici ar trebui un fundal: de pildă zece mori de vânt, profilate pe cer, care să închidă spaţiul.
- Spre lac, trebuie o cherhana şi să ne vie o moară plutitoare de pe Siret.
- La mijloc, ascuns între case, lăsăm un loc viran.
- Şi aici, unde e un fel de moviliţă, ca să ancorăm privirea publicului, punem o biserică maramureşană, de lemn.
În anul 1948 Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti" își redeschide porțile pentru public, iar la conducerea sa este numit hușeanul Gheorghe Focșa, fost elev al Liceului "Cuza Vodă" din Huși, care va fi directorul acestuia timp de 30 ani. Fost student al profesorului D. Gusti, Gheorghe Focșa este considerat unul dintre fondatorii muzeului.
Muzeul Satului găzduiește trei ansambluri de pe meleagurile vasluiene:
- "Casa din Zapodeni, Vaslui", este cea mai veche casă găzduită de Muzeul Satului din București, datând aproximativ din anul 1650;
- "Gospodăria din satul Curteni, comuna Oltenești, Vaslui", care datează din anul 1844;
- "Scrânciob de lemn (hora) din Zăpodeni, Vaslui";
