Caută     
    ŞTIRI       CANAL TV       HARTA       CONTACT
 Vasluianca Otilia Iacob... “fiica“ lui Ştefan cel Mare
Categoria: [Meleaguri vasluiene]
alte stiri din aceasta categorie
Acum 549 de ani armata otomană se apropia din sud de Vaslui... Ștefan cel Mare se afla deja de câteva săptămâni la Curtea Domnească de la Vaslui de unde urmarea mișcările trupelor otomane. Moldovencele își luau rămas bun de la iubiții și bărbații lor înainte de marea bătălie ce avea sa aiba loc în doar câteva zile... iar Ștefan cel Mare ordona ca întreaga avuţie a Curţii Domneşti de la Vaslui să fie ascunsă în pădurile de la Băleşti si Fâstâci într-un loc despre care bătrânii spun şi in zilele noastre o frumoasă legendă legata de "Beciul lui Stefan cel Mare"... în imagine aveti un afiș cu filmul "Ștefan cel Mare - Vaslui 1475" despre Bătălia de la Vaslui/Podul Înalt, filmat în mare parte pe dealurile și văile din preajma Vasluiului unde mii de locuitori ai orașului au fost figuranți sau chiar au avut mici roluri în una dintre cele mai de succes producții cinematografice românești...

Vasluianca Otilia Iacob a jucat în filmul istoric “Ştefan cel Mare – Vaslui 1475”, care se află pe locul 10 în topul celor mai vizionate filme româneşti din toate timpurile, unde era Elena, însăşi fiica domnitorului. A fost aleasă pentru a interpreta acest rol de regizorul Mircea Drăgan şi de directorul filmului, Ion Chilom, dintre sute de fetiţe de 10-14 ani din şcolile vasluiene.

În anul 1974, atunci când a fost realizat filmul, ea era în clasa a IV-a la Şcoala Generală nr. 5, care acum poarta chiar numele de "Stefan cel Mare". A urmat apoi Liceul Pedagogic Bârlad şi Institutul de Ştiinţe Economice Iaşi, a fost educatoare la grădiniţa din Telejna, apoi a predat muzica la Şcoala nr. 2 din Vaslui şi la Şcoala nr. 9 din Bârlad. Din 1995, a lucrat ca economist la Administraţia Financiară Bârlad. De zece ani locuieşte la Madrid, în Spania, dar visează la ziua în care se va putea întoarce acasă.

Astăzi, după 40 de ani de când a fost Elena, fiica lui Ştefan cel Mare, Otilia recunoaşte că rolul a urmărit-o întreaga viaţă: “A trebuit să fiu mereu atentă la tot ceea ce fac. După film, profesorul meu de istorie, Octav Gavril, mă striga «Domniţa», de aceea am fost mereu exigentă cu mine. Din postura de domniţă, roşeam atunci când nu ştiam totul foarte bine la şcoală, apoi, în ani, m-am străduit să fiu demnă de onoarea pe care am avut-o, aceea de a-i spune «tătuţă» voievodului Ştefan. Pentru mine, Gheorghe Cozorici chiar era Şefan cel Mare. Am trăit şi trăiesc cu nostalgia anilor copilăriei mele în care, pentru un timp, şi eu mă simţeam cu adevărat Elena, fiica marelui Şefan”.

Otilia Iacob a fost câţiva ani mica vedetă a Vasluiului. Copiii, apoi adolescenţii din generaţiile apropiate ei tresăreau şi o urmăreau cu privirea atunci când o vedeau pe stradă. Elevă a Şcolii nr. 5 “Ştefan cel Mare” din Vaslui, apoi a Liceului Pedagogic “Alexandru Vlahuţă” din Bârlad, a fost pe cât de zvăpăiată, pe atât de conştiincioasă. A făcut parte din prima promoţie de handbaliste a profesoarei Anuşca Doglan Elena, la Cubul Sportiv din Vaslui.

“Noi am dat probe ca să fim legitimate în club. Mergeam la Costineşti în cantonamente, a fost frumos. Apoi ne-a preluat domnul profesor Liviu Gugleş. Au fost amândoi oameni minunaţi, au făcut echipe bune, în care domnea un spirit frumos, al sportului”, îşi aminteşte ea.
A cântat la ansamblul “Izvoraşul” de la Casa Pionierilor, al profesorului Constantin Didilescu, apoi a făcut parte din orchestra Liceului Pedagogic. A cântat însă şi muzică folk şi muzică populară. A avut tot timpul părul foarte lung şi ondulat, zâmbea mereu şi era excesiv de politicoasă şi de săritoare. Asta era Otilia, cea de altădată. Şi cea de astăzi e la fel de frumoasă şi la suflet şi la chip. N-au trecut anii peste ea. Are ceva din candoarea copiilor. Facem parte din aceeaşi generaţie, de aceea, atunci când o zăresc pe stradă, la o trecere de pietoni, la braţul mamei sale, tresar. O fi Otilia, cea din copilărie? mă întreb. O strig pe nume. Se întoarce. Da, este Otilia. I-am uitat până şi numele de familie. N-am văzut-o de foarte mulţi ani. Mă recunoaşte şi ea. Îmi spune pe numele de elevă. Şi asta e, recunosc, o mare poezie.

“Locuiesc în Spania de zece ani, mai stau doar două zile acasă”, îmi spune. O rog să ne întâlnim ca să vorbim despre film. Surâde încântător. “Nu are timp, plecăm la ţară”, îmi răspunde însă mama ei. Jenată de intervenţia mamei, ea îmi mai surâde încă o dată, încurcată, şi îmi promite că îmi va telefona până pleacă din ţară. Îşi notează numărul meu. Şi atât. E sâmbătă, înainte de amiază. Asta a fost întâlnirea noastră: am schimbat câteva fraze pe trecerea de pietoni.

Recunosc, îmi doream mult să mă întorc în timp cu Otilia, pe vremea când juca în filmul “Ştefan cel Mare”, de aceea când, peste câteva ore, îi aud la telefon vocea care mă anunţă că “mămica doarme şi ne putem întâlni”, mă bucur şi plec imediat spre locul în care mi l-a indicat.

“Am văzut că aveţi un parc frumos aici, la Teatrul de Vară, când am ieşit dimineaţă în oraş cu mămica. Vino să ne întâlnim acolo!”, îmi spune. Ies repede şi, în drum spre parc, o zăresc în depărtare şi pe Otilia venind dinspre Aurocor. Ne îmbrăţişăm cu adevărat. Îmi amintesc de o seară de iarnă în care eu am ţinut-o la poveşti despre acest film, până am îngheţat amândouă. Eram în anii de liceu. Poate pentru că ştie şi simte sincera admiraţie pe care i-o port, a aceptat să-mi dăruiască din puţinul ei timp pe care îl mai are de petrecut în Vaslui. Ne aşezăm pe o bancă.

“Cum sapi în mintea mea! Eşti incredibilă! Îmi răscoleşti amintiri prin care n-am mai umblat de atâta timp!”, îmi spune. Ştiu, dar numai aşa povestea aceasta poate exista, îi răspund în gând.

Dezlegare la “Enigma Otiliei” sau cum a ajuns să joace în film

Ca urmare a faptului că în ianuarie 1975 se împlineau 500 de ani de la Bătălia de la Podul Înalt, s-a dorit să se aniverseze evenimentul prin realizarea unui film despre personalitatea domnitorului moldovean Ştefan cel Mare. Au fost realizate, de fapt, două filme: “Fraţii Jderi” şi “Ştefan cel Mare – Vaslui 1475”. Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă a aprobat decupajul regizoral al lui Mircea Drăgan, iar filmul a intrat în faza de producţie în noiembrie 1973. Bătălia de la Podul Înalt a fost filmată în martie 1974, în zona Vasluiului, şi a fost cea mai importantă scenă de masă realizată în cinematografia românească.

Pentru că filmările s-au făcut la Vaslui, realizatorii filmului au decis ca în rolurile Elenei şi Petru Rareş, cei doi copii ai lui Ştefan cel Mare, să joace doi copii din oraş. Astfel, o echipă coordonată de regizorul Mircea Drăgan, a mers timp de câteva zile prin toate şcolile şi a ales de la fiecare băieţi şi fete.

“Cei de la Bucureşti au intrat şi la noi în clasă. Erau cinci bărbaţi. Îmi amintesc, aveam codiţe. M-au despletit, s-au uitat la mine, au vorbit cu mine, iar la plecare mi-au spus să vin în acea zi, cu tovarăşa învăţătoare, la Casa de Cultură. După terminarea orelor, am plecat alături de învăţătoarea mea şi de alte fete şi alţi băieţi din şcoala noastră în centrul oraşului, în faţa Casei de Cultură. Ştiu că în grupul mare de părinţi, cadre didactice şi copii care se strânseseră era şi mămica, cu copii de la ea de la şcoală. Era bucuroasă. Mama era învăţătoare la Şcoala 1, dar când m-a văzut, pentru că locuiam foarte aproape, chiar la primul bloc de lângă biserica din centru, a crezut că am venit să văd ce se întâmplă acolo şi încerca să mă alunge acasă. Când i-am spus că m-au ales şi pe mine, emoţiile pe care le avea pentru elevii ei s-au multiplicat. Când au venit cei care realizau filmul, ne-au despărţit. Fetele au mers într-o sală, băieţii în alta. Pe noi, fetele, ne-au despletit, ne-au aranjat părul. Erau fetiţe ai căror părinţi le ondulau acolo părul. La mine nu a fost nevoie de nimic pentru că eu m-am născut cu părul ondulat de la natură”, spune Otilia.

Ea îşi mai aminteşte că, la un moment dat, cei din echipa examinatoare au aşezat în ordinea înălţimii şi fetele şi băieţii: “Au început să amestece fetele cu băieţii. Pe unii i-au mai reţinut, altora le-au dat drumul să plece. La un moment dat, am rămas un grup mai restrâns. La fel, au început să ne combine. Ba scoteau un băiat, ba o fată. Până la urmă, am rămas numai eu şi un băiat de la Şcoala 4, Filip Gabriel. Ne-au spus că noi vom juca în film. Au luat imediat legătura cu părinţii noştri şi ne-au chemat să venim împreună cu ei a doua zi, când ne-au luat măsuri pentru costumele pe care urma să le purtăm în film şi ne-au spus ce avem de făcut, ce să vorbim, ce să facem”.
A doua zi, costumele erau gata. Ni le-au adus să le probăm. Ştiu că selecţia finală a avut loc într-o zi de miercuri, iar prima filmare s-a făcut într-o zi de duminică. Era la sfârşitul lunii martie 1974.

Filmarea de la Băcăoani

“Duminică, am venit la ora 8 dimineaţă în faţa Casei de Cultură, împreună cu mama mea. Aici ne-am întâlnit şi cu Gabriel Filip, care era fratele meu în film. El era cu părinţii lui. Am fost luaţi cu autobuzul şi am fost duşi pe terenul unde urma să se facă filmarea, sus, pe dealul de la Băcăoani. Când am ajuns, era destul de rece. Îmi amintesc, şi mămica purta haină de piele. Ne-au invitat într-unul dintre corturile frumoase care erau ridicate acolo. Era un cort mare, pe jos era iarbă, înăuntru, o mulţime de lume. Acolo ne-au îmbrăcat şi ne-au aranjat. Mama a intrat să vadă cum este în cort, apoi m-a lăsat pe mâna doamnelor care s-au ocupat de mine. Ea a stat departe de locul de filmare. Erau acolo multe persoane care răspundeau de machiaj, pentru că orice sclipire pe faţă trebuia estompată imediat. Îmi amintesc, Violeta Andrei era în centrul atenţiei. Era foarte frumoasă şi distinsă. În mod special, ea era aranjată de toată lumea. Eu, în mintea mea, o asemănam cu mămica mea, pentru că şi ea a fost o femeie frumoasă şi, de asemenea, distinsă. Mi s-a spus că este Maria de Mangop, mama mea în film, de aceea încercam să o compar cu mama mea adevărată. Violeta Andrei era protectoare cu noi. Să ne amintim că în anii ’70 nu era atât de obişnuit să participi la o filmare, aşa că noi, cei doi copii, om fi avut priviri speriate, de toţi cei de acolo veneau să ne mângâie sau să ne vorbească. Erau buni, protectori cu noi”, spune Otilia.

Dacă, la început, părea că nu-şi mai aduce aminte ce a fost în urmă cu 40 de ani, acum mă uimeşte. Îşi aminteşte clar de actorii din film şi de rolurile lor: “În jurul meu erau Iurie Darie, care era postelnicul Simion Jder, Florin Piersic, care era vistiernicul Cristea Jder, Sebastian Papaiani, care era comisul Ionuţ Jder, Emanoil Petruţ, George Motoi, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ana Szeles, care era Maruşca. Era un furnicar în jurul nostru! Cameramanii, bieţii de ei, aveau o misiune foarte grea. În spatele oştenilor îmbrăcaţi de epocă, erau foarte mulţi oameni veniţi să vadă evenimentul, îmbrăcaţi în haine ale timpului. Cameramanii trebuiau să evite mereu să-i filmeze şi le strigau prin porta-voce să se ducă mai departe. Ştiu că la filmare eu trebuia să vin dintr-o parte, iar Petru Rareş din cealaltă. Trebuia să ne întâlnim la mijloc. Aveam ca semn o piatră. Şi în film se vede piatra. Cine nu ştie nu-şi dă seama, dar în momentul în care am vizionat filmul, m-am văzut cum căutam cu privirea piatra. Când începea filmarea, de fiecare dată era o persoană care venea cu o tăbliţă pe care scria un număr. Pentru mine era ceva necunoscut, dar am înţeles pe loc: în acel moment, toată lumea trebuia să fie pregătită de acţiune. Când l-am văzut prima dată pe Gheorghe Cozorici, nu ştiam cum să reacţionez. Era chiar Ştefan cel Mare sau un actor? Cu mintea mea de copil, credeam şi simţeam că a venit însuşi Ştefan cel Mare lângă mine, pentru că era adevărat. M-a impresionat foarte tare timbrul vocii lui, grav, dar în acelaşi timp duios. Când m-a luat în braţe, chiar am avut senzaţia că era cineva apropiat, special. Ştefan cel Mare avea un cort al lui, din care ieşea când îl filmau că se întâlneşte cu boierii. Gheorghe Cozorici corespundea relatărilor cronicarilor, nu era foarte înalt. Îmi amintesc, el era mult în faţa noastră şi era urcat pe o piatră, pentru că era scund. Eu stăteam lângă Gabi Filip, adică Petru Rareş, fratele meu, şi lângă Violeta Andrei, care ne era mamă, lângă Ana Szeles şi lângă celelale doamne, domniţe şi boieri care erau membri ai curţii domneşti. Ştiu că mă plictiseam pentru că trebuia să stau nemişcată cât timp dura discursul lui Ştefan cel Mare, misiune imposibilă pentru mine, care nu puteam, la cei zece ani pe care îi aveam, să stau într-un loc. Eu eram într-o permanentă mişcare, de felul meu. Se relua filmarea, şi eu trebuia să stau tot nemişcată. Îmi amintesc discursul lui Ştefan cel Mare. Mulţumea oştenilor pentru felul în care au luptat, le spunea că au apărat glia strămoşească cu mult curaj şi făcea o trecere în revistă a celor care au murit. Oştenii răspundeau şi ei, de răsuna valea. Era un ecou care te impresiona. De fapt, s-a pus şi o înregistrare, iar soldaţii de acolo trebuiau să răspundă odată cu înregistrarea. Am trăit cu adevărat momentele în care otomanii erau atacaţi din toate părţile de oastea cea mare a lui Ştefan sau când erau filmaţi cei care au murit în luptă: comisul Manole Jder, care era Geo Barton, postelnicul Simion Jder, adică Iurie Darie şi Nicoară Jder, care era Emanoil Petruţ. Mă stăpânea un sentiment ciudat, înălţător”.
Ochii Otiliei s-au aprins. Voievodul Ştefan cel Mare, despre care cronicarii spun că “niminea din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu l-au ajunsu”, a reuşit să învie prin Gheorghe Cozorici pe dealurile de la Bahnari. Gheorghe Cozorici a reuşit să fie un Ştefan cel Mare convingător. Otilia a văzut asta cu ochii ei.

Bătălia de la Vaslui a fost comparată de unii critici de film cu Războiul Troian, pentru că şi oştenii lui Ştefan au fost ajutaţi de forţe supranaturale. Ceaţa şi tot ce s-a întâmplat în lupta de la Podul Înalt au ajutat la apărarea pământului străbun. La filmarea acestei scene au participat 30.000 de persoane ca figuranţi.

Iată, Otilia este un martor preţios. Ne oferă detalii de la filmare: “Strategia lui Ştefan a fost genială. Trupele moldoveneşti au reuşit să atragă şi să împingă în haos armata turcă. S-a filmat mai întâi bătălia care a avut loc la 10 ianuarie 1475. Am auzit cu urechile mele sunetul trâmbiţelor moldoveneşti, apoi am văzut puzderie de oameni îmbrăcaţi în otomani, dar şi oastea noastră, formată din ţărani răzeşi, târgoveţi şi boieri. Alergau pe dealuri, care mai de care. Mimau că se bat, fugeau, o luau de la capăt. Sute de ţărani din satele din jurul Vasluiului au participat la filmare, cu cai, cu topoare şi ghioage. Se filma cum luptau, cum cădeau în râu. Am aflat că pentru ei ziua de filmare se considera a fi o zi muncită la CAP şi chiar mai mult. S-a simulat că ar fi fost locul mlăştinos în care s-au înecat turcii. S-a tras cu tunul. Sigur că erau şi mulţi cascadori, care luptau corp la corp cu turcii. Erau mulţi călăreţi. Îmi amintesc că mă plictiseam uitându-mă la ei fiindcă filmarea dura parcă mult prea mult decât mă aşteptasem eu. Mintea mea nu putea înţelege de ce trebuiau reluate acele scene iar şi iar”.

Otilia scoate din geantă fotografiile realizate în timpul filmărilor. Mi le arată: “Aici suntem fotografiaţi când se filma momentul în care Ştefan şi conducătorii de oşti revin la Podul Înalt după trecerea a 40 de zile de la bătălie, pentru a cinsti memoria celor morţi în lupta pentru apărarea Moldovei şi pentru a-i răsplăti pe cei viteji. În acel moment vorbea Ştefan cel Mare, iar noi eram în spatele lui, mai sus, pe deal”.

Domniţa Elena

Ţin în mână fotografia în care Otilia este o domniţă Elena veritabilă, fiica pe care a avut-o Ştefan cel Mare cu Evdochia, fiica marelui cneaz de Kiev. O rog să-mi vorbească despre costumaţia pe care o poartă.
“Nu ştiu cine a făcut aceste fotografii. Ştiu că a fost acolo, la filmare, şi profesorul meu de istorie, domnul Gavril, care a şi realizat după un timp, pe hol, la şcoală, lângă cabinetul de istorie, un colţ al filmului. Îmi amintesc, înainte de filmare mi-au ondulat şi mai tare părul cu ondulatorul şi mi-au dat pe faţă cu pudră, pe cap mi-au pus o tocă din blană naturală, care avea o garnitură din acelaşi material cu rochia şi era garnisită cu pietre de toate formele şi culorile. Însă predomina culoarea roşie. Îmi amintesc, pelerina avea tot pietre mari, roşii şi era realizată dintr-un material de un roşu purpuriu. Desenele din imprimeu erau auriu cu roşu. Bordura pelerinei era galbenă şi avea pietre roşii, la fel cu cele care ornau partea de la gât a rochiei, iar pietrele care ornau găicile cu care era prinsă pelerina erau albe şi pătrate. Rochia pe care o purtam pe dedesubt era aurie şi îmi era cam scurtă, de aceea, cei care aveau grijă de mine erau atenţi ca pelerina să îmi acopere rochia în totalitate. Dar bătea vântul şi îmi ridica mereu pelerina. Şi Violeta Andrei, care era Maria de Mangop avea, de asemenea, o pelerină în care predominant era roşul”, povesteşte Otilia.

Ea recunoaşte că a fost o responsabilitate destul de mare: “Vasluiul a fost implicat mai mult în producţia filmului, prin participarea mea şi a lui Gabi Filip. Nu este acelaşi lucru să vii cu toată echipa de actori de la Bucureşti şi să filmezi cu faptul că am jucat şi noi, vasluienii, în film. Prezenţa nostră a inclus oraşul în sine în acest film istoric românesc. A fost plăcut că, la un moment dat, viaţa mea s-a intersectat cu viaţa unor «monştri sacri» ai cinematografiei. Brusc, toată lumea a început să aibă aşteptări de la mine, dar şi eu m-am străduit să nu dezamăgesc. Oricum, îmi amintesc şi acum de anii de domnie ai lui Ştefan cel Mare, 1457-1504, şi bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475. Sunt conştientă că momentul a fost trăit cu intensitate mai mare, în acei ani, de părinţi decât de noi, pentru că, pe vremea aceea, la zece ani, noi ne dădeam de-a dura prin iarbă. Eu am jucam şotron şi «ascunsa» până am terminat clasa a VIII-a. Astăzi, fetele se rimelează devreme, dar în copilăria mea nu era aşa”.

Cu mămica la Buftea

Filmul a fost realizat însă, în cea mai mare parte, în studiourile Centrului de producţie Cinematografică Bucureşti, în colaborare cu autorităţile administrative din judeţul Vaslui. Filmările au început la 15 ianuarie 1974 şi au durat până la 10 august 1974. După ce s-a filmat Bătălia de la Podul Înalt şi momentul în care Ştefan cel Mare a revenit după 40 de zile la Vaslui, unde rosteşte discursul său memorabil, cei doi copii din Vaslui au fost chemaţi la Bucureşti pentru a continua filmările.

“Sunt amintiri frumoase, sunt pietre de aducere aminte, cum spune Biblia. Am plecat cu trenul la Bucureşti. A fost una dintre cele mai lungi călătorii pe care le-am făcut până la acea vârstă. Eu eram cu mămica, iar fratele meu din film, Petru Rareş, era cu amândoi părinţii. Ne-au fost asigurate transportul şi cazarea. Am fost aşteptaţi în gară şi am fost cazaţi la hotel. A doua zi, am fost conduşi la Buftea. Totul era nou pentru noi, doi copii de nici zece ani, ai anilor ’74-’75. Orizontul nostru de cunoaştere era mult limitat atunci. Ne fascina tot ceea ce vedeam. Studiourile Buftea erau un furnicar, un minioraş în care fiecare îşi avea rolul şi treaba proprie. Dacă, cronologic, s-a filmat mai întâi la Vaslui, în film apar mai întâi scenele filmate la Buftea. Noi am filmat scena în care Ştefan cel Mare se desparte de cei patru copii ai săi: noi doi, cei mari, şi cei doi gemeni mici, care se aflau în pătuţ. Îmi amintesc de cei doi frăţiori mai mici, că tare mai plângeau, iar Gheorghe Cozorici şi Violeta Andrei încercau să-i împace. Deja se turna scena, dar nu se putea continua. Părinţii lor erau pe acolo şi poate că în mintea lor de bebeluşi nu concepeau de ce ei stau departe şi nu vin la ei. Gemenii erau într-un leagăn-pătuţ. Îmi amintesc că unul dintre ei s-a ridicat la marginea patului, iar Cozorici l-a luat în braţe. Ştefan cel Mare trebuia să intre într-o cameră, iar eu şi cu Petru Rareş, care eram în altă cameră, trebuia să venim alergând şi să-l luăm în braţe. Ni s-a spus că el va pleca la luptă. Au intrat mai întâi în cameră Gheorghe Cozorici şi Violeta Andrei, apoi noi doi. «Tătuţă!», am strigat amândoi şi i-am sărit în braţe lui Cozorici. Îmi amintesc, şi aici, înainte de filmare, mi-au ondulat părul într-o cabină superbă, cu foarte multe oglinzi. Erau multe cosmetice şi materiale de machiat. Ştiu că oglinzile erau dispuse în aşa fel încât să te poţi vedea în ele din toate părţile. Mult mai târziu am realizat ce a fost acolo. Erau foarte multe camere de filmat pe şine şi foarte multe becuri. Ne-au dus în castelul domnesc, apoi în interiorul curţii boiereşti. Îmi mai amintesc, de câte ori se reluau filmările, cineva venea mereu la noi şi ne aşeza pelerinele. Frăţiorul meu, Petru Rareş, avea perucă, ca şi Gheorghe Cozorici. Era aşa de cald, şi lor le era tare greu cu ele. Transpirau mereu”, povesteşte Otilia.

Ea a redat ce a văzut la Buftea cu ochii săi de copil. Au trecut 40 de ani de atunci, dar nimic nu o împiedică să recunoască: “Mama mea a fost foarte încântată de prezenţa mea acolo, la Buftea. Pentru ea, participarea mea la film, a fost importantă. Pe noi nu ne-au interesat banii absolut deloc. La Bucureşti am aflat că, la început, au fost aleşi să joace în film doi copii din Bucureşti, dar pentru că ei au cerut bani mulţi, realizatorii filmului au redirecţionat căutarea. Aşa au ajuns la Vaslui, la noi. Probabil că fata care a fost aleasă la început era mai scundă decât mine, de aceea rochia îmi era scurtă, iar pelerina avea la poale o bandă adăugată din acelaşi material. Am primit şi noi bani, dar banii au fost ca un cadou. Participarea la filmare a fost evenimentul special şi cadoul perfect. Banii au fost aşa, ca un bonus”.

Otilia de azi

1975, când a apărut filmul pe piaţă, a fost anul de glorie al Otiliei. Toată lumea o recunoştea pe stradă. “M-am operat de apendicită, iar medicul, un om extraordinar, a folosit ocazia filmărilor ca să-mi distragă atenţia de la operaţie. M-a pus să descriu tot ceea ce ţi-am povestit ţie astăzi. Am vorbit tot timpul operaţiei. Asta s-a întâmplat o perioadă. Apoi, totul a revenit la normal. Mie nu-mi place să atrag atenţia. Mulţi oameni m-au întrebat de ce nu am continuat să fac film, de ce nu am devenit actriţă. Eu nu m-am văzut în nimic altceva pentru mine decât în meseria de învăţătoare. Eram fascinată de ceea ce făcea mama mea la clasă. Era o plăcere să asişti la orele ei, de aceea am urmat liceul pedagogic”, explică Otilia.

Chiar dacă s-a rătăcit pentru o vreme în lumea cifrelor, odată ajunsă în Spania, Otilia şi-a reluat activitatea de educatoare: “Am încercat la început să-mi legalizez actele, iar după aceea, recunoaşterea studilor, dar costa foarte mult, aşa că am ales să lucrez în serviciul domestic. Aşa se numeşte aici ceea ce fac eu”.

În prezent, lucrează ca guvernantă a două fetiţe, una în vârstă de patru ani, alta de doi ani: “Anul trecut, când am intrat în casa lor, mi s-a cerut să vorbesc despre mine. Le-am spus că-mi plac mult copiii, bănuiesc că părinţii au fost impresionaţi că fetiţa cea mică a venit repede şi a început să se joace cu mine. M-au introdus ca un gen de prietenă a fetelor. Noi, românii, suntem apreciaţi în Spania. Am ieşit în evidenţă prin hărnicie, pricepere, inteligenţă. Întotdeauna sunt căutaţi atât femeile, cât şi bărbaţii români, pentru că sunt buni la toate. Eu, în Spania, am avut ocazia să cunosc oameni speciali, care au ştiut să privească în interiorul meu. Am lucrat pentru profesori universitari, care au ştiut să mă preţuiască. Dumnezeu mi-a scos în cale oameni frumoşi la suflet. În Spania nu există închistarea, barierele şi şabloanele pe care le avem în România. Cred că acum fac ceea ce-mi place mai mult. Lucrez cu aceste două fetiţe extraordinare, cu părinţi conştienţi că şi-au lăsat copiii pe mâini bune. Sunt amândoi medici la un mare spital din Madrid”.

Înainte de a ne despărţi, Otilia mi-a cântat în limba spaniolă. Aşa a învăţat spaniola, ascultând cântecele de la radio. Mergea apoi la dicţionar să vadă ce înseamnă ceea ce cânta: “Cred că aş muri, dacă n-aş cânta. Eu cânt non-stop, cânt şi mă joc cu fetiţele! Când ai iubirea lui Dumnezeu în inima ta, e bine. Nu răspunzi la rău cu rău şi normal că oamenii văd asta. Astăzi poţi fi luat de prost, dar pentru mine este important să mă pot uita în urmă şi să nu regret nimic!”.

Aceasta este Elena, fata lui Ştefan cel Mare în film. Însă astăzi, parcă mai mult decât a lui Ştefan cel Mare, Otilia este a noastră, a vasluienilor. E o bucăţică de suflet românesc valoros, rătăcit prin lume. S-a întors acasă foarte rar. Ultima dată a venit la Vaslui în urmă cu trei ani, după ce a murit “baronul”, aşa cum îi plăcea ei să îl dezmierde pe Serafim Iacob, tatăl său. A putut veni doar la zece zile după ce el a plecat. A putut doar să simtă golul pe care l-a lăsat.

“Vreau să mă întorc în ţară, să mă bucur de mama”, declară ea. E bine, Otilia.Te aşteptăm şi noi să te întorci acasă, să cânţi nu numai în biserici, acolo unde cânţi acum, ci şi pe scenă. La Vaslui s-au construit multe scene în ultimul timp. N-ai apucat să le vezi!














(Sursa: Obiectiv de Vaslui)

 Distribuie aceasta pagina
Meleaguri vasluiene
Înapoi la conacul copilăriei sale....
adaugat pe 17/06/2024 06:05
Meleaguri vasluiene
Constantin Tănase la Vaslui...
adaugat pe 16/06/2024 06:45
Meleaguri vasluiene
9 Mai în Istoria Românilor... trei semnificații
adaugat pe 09/05/2024 06:45
Meleaguri vasluiene
Ştefan Ciubotărașu despre anii lui la Liceul ”Mihail Kogălniceanu” din Vaslui
adaugat pe 21/03/2024 05:45
Meleaguri vasluiene
Vasluianul Dimitrie Cantemir... Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei
adaugat pe 02/03/2024 03:55
Meleaguri vasluiene
Episcopia Hușilor - studii, articole și documente
adaugat pe 23/02/2024 01:00
Meleaguri vasluiene
Prima mașină românească, construită de hușeanul Nicolae Malaxa
adaugat pe 29/01/2024 01:00
Meleaguri vasluiene
Vasluianul George Mironescu, prim-ministru al României de două ori
adaugat pe 28/01/2024 01:01
Meleaguri vasluiene
Unirea de la 24 ianuarie 1859 și personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza
adaugat pe 23/01/2024 00:55
 Categorii de stiri
Administratie
Politica
Economie
Locuri de munca
Justitie
Cultura
Sanatate
Educatie
Divertisment
Sport
Evenimente
Social
Meleaguri vasluiene
National
International
 Publicitate
 Categorii de videoclip-uri
Administratie
Politica
Educatie
Cultura
Divertisment
Sport
Evenimente
Social
Meleaguri vasluiene
National
 Urmariti-ne si pe Facebook!
 
Afișați
anunțul/reclama
dvs. aici!