21 martie 1910, Lipovăţ, Vaslui, România. Grea misie pentru ursitoare la naşterea lui Ştefan Ciobotăraşu! Să devină oare poet doar pentru că 21 martie e Ziua internațională a poeziei sau să primească harul actoricesc având în vedere că apropiata zi 27 martie e Ziua internaţională a teatrului? Se pare că Fănică în dulcele gângurit moldovenesc o fi cerut dintr-amândouă promiţând că tot ce va face va fi gospodăreşte şi cu rost, aşa încât a fost de profesie actor şi prin construcţie sufletească poet .
Poate vă întrebaţi cum a descoperit Ciobotăraşu teatrul şi arta teatrală,”gustul de otravă dulce”? Ei bine, plecat la 10 ani din Lipovăţul natal spre mult prea promiţătoarea capitală urma să ucenicească la un atelier de încălțăminte. Ager şi dezgheţat la minte fiind, patronul Jorj Ene-Filipescu îl va solicita mai degrabă ca om de curăţenie în dugheană, apoi ca om de încredere care să ducă comenzile către mai marii oraşului. Aşa se pare că a cunoscut-o pe Lucia Sturza Bulandra. Tot ducând sub braţ pantofiori sau ghete a cunoscut pe Marioara Zimniceanu, Marieta Anca sau pe Valentineanu, primind în loc de bacşiş bilete de favoare la piesele „Puterea întunericului” sau „O scrisoare pierdută”. La 14 ani se întoarce acasă nici bogat şi nici şcolit, nici tămăduit cumva de patima teatrului, dar fericit că e lângă ai lui. Noroc că Vasluiul lui 1924 avea teatru, actori renumiţi ajungeau să-şi colbăiască încălţările şi pe la noi. I-a văzut, i-a admirat pe Radu Demetrescu, Sorana Ţopa, pe vasluienii Calmuschi, Aglae Pruteanu, Any Brăieschi, chiar şi pe Tănase care venea să-şi petreacă revelionul acasă cărând toată trupa după el. Cocoţat pe parapeţii din spatele Teatrului, a urmărit jocul scenic al marilor artiști, din vârful stâlpilor pentru că n-avea doi poli bani de intrare, iar vestitul Leiba nu stătea la tocmeală. La 19 ani pleacă spre Iaşi, lăsând în urmă ruinatele vestigii ale revistelor „Năzuinţa” şi „Uzinuţa de humor” redactate cu bunul său prieten Valer Mitru. Îi dădeau iarăşi târcoale muzele şi spera în afirmare la „Viaţa românească” dar traiul în Iaşul fără prieteni sau rude s-a dovedit aspru, căci a dormit prin parc şi a mâncat de multe ori din căpătat la umbra teiului eminescian. Norocul lui a constat în faptul că singura uşă deschisă a fost cea a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică, şi deasemeni în faptul că a fost remarcat încă de la admitere de către profesorul de actorie Mihai Codreanu, sub îndrumarea căruia s-au format mulţi alţi actori (V.I.Popa, Ion Lascăr, Şt. Dănciulescu, Gică Novac). A fost oarecum protejatul rectorului dacă luăm în calcul că avea să primească imediat o bursă și că avea să fie acceptat la cursuri doar în baza unei adeverinţe de absolvent de 6 clase. De frica armatei şi a încorporării, face demersurile necesare terminării studiilor liceale în regim particular la Vaslui, ruşinat de faptul era în acelaşi timp student. Bacalaureatul îl dă în 1932 (în haine militare) la Bârlad, având ca preşedinte de comisie pe profesorul Iorgu Iordan. Din păcate nu avem informaţii precise că termină conservatorul dar angajarea lui la primul Teatru de Stat înfiinţat în 1948 în ţara noastră poate constitui dovada absolvirii acestei înalte şcoli de artă. Ştim sigur că nu-şi definitivează studiile istorice de nivel universitar ignorând sfaturile lui Codreanu și se lasă “amăgit de mirajul literar” alegând colaborarea cu reviste din Iaşi deşi după cum recunoaşte, aceste preocupări extraprofesionale nu i-au adus nici un câştig material. Reintră în lumea teatrului „pe portiţa poeziei” aflând peste ani că locul său în trupa de actori s-a datorat lui Codreanu care pusese vorbă bună pe lângă Ionel Teodoreanu, director al Teatrului Naţional din Iaşi. Din acel an, 1933, va servi scena ieşeană timp de 14 ani având șansa a întruchipa personaje în cel mai variat registru actoricesc. Îşi aduce aminte cu umor despre debutul său, rolul ucigașului în piesa Macbeth: „am fost un ucigaş desăvârşit....am ucis rolul”. Se prea poate să fi fost stăpânit de emoții după cum nu ar fi de mirare să fi uitat replici, atâția ochi ațintiți spre scenă, atâtea urechi ascultând fiecare vorbă a celor ce dădeau viață unor povești și personaje celebre… Sunt anii de început în care ştia să aprecieze însemnătatea manşetelor cămăşilor de teatru care puteau conţine numeroase replici greu de reţinut. Cel mai mult a avut de luptat cu timiditatea şi cu înfăţişarea lui fizică căci era un flăcău pentru care a vorbi era un chin, era un flăcău croit fără zgârcenie, cu părul claie de sârmă şi cu obraz încruntat.
La Iaşi, a jucat roluri în piese regizate de Maican, Sava şi Massim, fiecare dintre aceştia având stilul său personal de a lucra cu actorii, pornind de la simple cerinţe precum orele de repetiţii până la viziuni abstracte uneori asupra decorurilor şi abordării personajelor. Maican îi chema în miez de noapte la repetiţii, Sava avea aplecare spre cubism şi rolurile ieşeau din tiparele cunoscute, cu Masim totul părea simplu şi clar. Dacă sub regia lui Sava a refuzat să interpreteze rolul lui Hamlet(visul oricărui actor) este pentru că vuietul mării, norii, lumina lunii, apariţia umbrei în diverse chipuri dar şi alte artificii copleşeau, oboseau pe actorii din rolurile principale şi-i transformau mai degrabă în figuranţi. Îşi aminteşte cât de mult a încercat să dea viaţă acestui Hamlet din respect pentru regizor, dar a renunţat spunând „decât a fi cum nu trebuie, mai bine a nu fi deloc”. Cunoaşte succesul sub regia lui Massim şi are curajul acceptării a două roluri diametral opuse în aceeaşi piesă. A primit aplauze la scenă deschisă pentru rolurile Franz şi Karl din „Hoţii” lui Schiller, doi fraţi, unul pâinea caldă, celălalt răutatea întruchipătă pe pământ.
Tot în1933 primeşte rolul lui Onufri Nicolaevici din „Gaudeamus” a lui Leonid Andrev, producând o mare surpriză criticului teatral al ziarului Opinia care consemna atunci: „Admirabil! Actorul care până acum ne deprinsese cu erupţii vulcanice de verb tunător şi alură fioroasă, iată-l deodată transformat(dar complet) într-un băiat bun şi vesel, şi inimos, nespus de simpatic cu toate că e beţiv nevoie mare.Tipul creat e unitar, autentic, nu alunecă nici o clipă pe teritoriul ispititor al supradozării sau al şarjei. [...] mărturisesc, nu o dată m-am surprins că ignoram centrul scenei şi eram atent la Ciobotăraşu”. Dealtfel nici nu avea cum să exagereze, căci ochii lui Massim şi a lui Codreanu care supravegheau repetiţiile îl aducea la realitate cu vorbe precum : „Ciobotăraşule, ai elefanţi!”.
Muncea mult până desăvârşea jocul scenic şi stăpânea replicile, lucra la rolul său extrem de mult acasă, repeta o frază chiar şi de o sută de ori până i se părea că sună cum trebuie. Însuşi se amuza recunoscând că începea prin a se răsti la foaia de hârtie, apoi, asistat şi îndrumat de soţie şi de Măgduţa, fiica lor, începea modelarea replicilor, aceasta era etapa de învăţare, de memorare, de aflare a dorinţelor eroului întruchipat, a caracterului şi relaţiilor cu celelalte personaje. Ca să-şi îmbuneze personajul îi mai dedica şi vreun sonet. Urma o etapă intermediară în care se forţa să uite textul, pentru ca el, eroul, să-l contamineze, să respire prin şi împreună cu actorul, să devină inseparabili, un singur trup, o singură gândire. Astfel transfigurat, se prezenta la repetiţiile colective pentru integrarea, încadrarea, ajustarea personajului său în totul unitar al piesei sub strunirea regizorului. Apăreau şi ciocniri de idei, căci aşa cum zice moldoveanul pentru a face „scrob” trebuie mai întâi să spargi ouăle. „Repetiţia e munca noastră” se spune în mediul actorilor de când e lumea, iar spectacolul „e încântare”. La fel spunea şi maestrul Ciobotăraşu.
Din 1945 până în 1948 este actor la Bucureşti la Baraşeum, Alhambra, Comedia, Victoria, Ateneu. A fost o perioadă grea pentru că a fost nevoit s-o ia ... de la tavă, de la cele mai neînsemnate roluri şi să schimbe des teatrele. Odată cu restructurarea teatrelor particulare, Ciobotăraşu este repartizat la Arad, primul teatru de stat din ţară, unde descoperă însemnătatea documentării pe teren, a legăturii actorului cu viaţa de dincolo de rampă. Este instructor artistic, calitate are îi oferă posibiliatea de a cunoaşte oameni ai muncii din diverse medii: fabrici, şantiere, tarlale, locuri unde viaţa pulsează din plin. Rechemat în capitală în 1950, la teatrul Municipal, va utiliza tot ce învăţase în perioada „Arad”. Abia de acum putem vorbi de marele actor Ciobotăraşu. Realizează roluri memorabile, adevărate pietre de hotar ale carierei sale. Dar aproape sufletului său au fost Şandru din „Omul cu arma”, Mitică Blajinul din comedia lui Aurel Baranga, Mastacan din „Prietena mea Pix” a lui V. Em. Galan, Mogârdici din „Luceafărul” lui Delavrancea, Dănilă Bulz în „Întoarcerea” lui Mihai Beniuc. În cotidianul Informaţia Bucureştilor (1964) Eugen Barbu spunea despre acest ultim rol: „Ciobotăraşu ştie să transmită dincolo de rampă umanitatea simplă a muncitorului”. Drag i-a fost şi Luca din „Azilul de noapte”, migălit împreună cu Liviu Ciulei, „un obsedat de teatru, în stare să facă regie, decoruri, interpretare, lumini, grimă, ba chiar şi pe electricianul” . În rolul lui Luca, Ciobotăraşu a reuşit să aducă laolaltă simpatia şi dispreţul, cinstea şi şarlatania, bunătatea şi maliţia, adevărul şi minciuna, toate acestea prin inflexiuni în glas, cu un gest, cu o grimasă .
Marea lui artă vine acolo unde nici nu te aştepţi, interpretând roluri de personaje banale, fără strălucire, oameni ce pot inspira instinctiv teamă şi dispreţ (beţivi, ucigaşi, cârciumari hapsâni, chiaburi odioşi) el ştia să-i umanizeze găsind nuanţe de ton şi intenţii de mişcare mai subtile decât ale autorului însuşi, abătându-se uşor de la indicaţiile de interpretare din paranteză şi uneori chiar de la text căutând astfel să îmblânzească aceste oribile caractere. Imediat din simpli ei deveneau masivi şi acaparau atenţia, s-a obsevat că Ciobotăraşu umplea scena adică atrăgea şi reţinea atenţia asupra sa, avea darul convingerii, juca natural, firesc, trăia fiecare rol, chiar învăţa lecţii de viaţă de la rolurile sale pentru că fiecare rol era condensare de material uman.
Ce era de fapt interpretarea unui rol? Pentru actorul Ciobotăraşu, era culegerea din texte a greşelilor mici sau mari sau chiar geniale, transformarea lor în alte greşeli numite personaje, cărora criticii teatrali prin aprecierile acordate le semnau certificatul de naştere sau condamnarea la imediată şi umilitoare uitare. Dar verdictul acesta era aflat după premieră, uneori putea fi prea târziu, şi cum criticii nu participau la repetiţii, actorii apelau la cabinieri, portari, oameni simpli din interiorul teatrului. Tot cu umor îşi aminteşte Ciobotăraşu de nea Lupea, om cu experienţă în materie, care avea expresii şi gesturi ticluite după gradele de comparaţie utilizate de critici. Când portarul Lupea spunea că piesa, rolul e „Phii! Lux!” însemna excelent, când se auzea un „mm-mde” însemna aşa şi aşa, satisfăcător, iar dacă buzele lui răsfrânte în afară, scoteau un plescăit, un „zgomot ca cel de la dosul raţelor”, însemna slab, catastrofal. Mai apelau uneori la un mucalit impresar de la Bârlad, care îi lăsau mai confuzi decât erau cu replica: „Păi, dacă o să vină lumea, o să fie plin”.
În însemnările sale, Ciobotăraşu scria atfel: ” E greşit să zici că poţi reda omul pe scenă sau pe ecran. De fapt nu e vorba de o redare, ci de o topire a rolurilor în fiinţa noastră. Am interpretat adesea roluri de muncitori pentru că de fapt viaţa muncitorului e viaţa mea. ”
În lumea filmului a avut acelaşi succes ca şi pe scenă, s-a dăruit personajelor sale cu aceeaşi intensitate ca şi pentru cele de pe scenă, documentările erau poate chiar cu mult mai serioase. Până la „Lupeni29”(filmul) nu mai coborâse niciodată în subteranul cu cărbune, până la „Mândria” nu văzuse un combinat siderurgic, nu văzuse oameni dogoriţi de arşiţa focului din furnale, dar Varga cu dramatismul, dârzenia, umorul, omenia lui şi maistrul topitor Aurel Stanciu, datorită interpretării actorului Ciobotăraşu par mai adevăraţi decât autohtonii muncitorii care întregesc scenele filmelor. Personajele acestea, după ore de filmare, erau atât de bine ancorate în realitatea muncitorească, încât la ieşirea din şut sau din schimbul de noapte, nu Ciobotăraşu ci tot Varga sau Stanciu mergeau cu colegii de breaslă la un „pahar de vorbă”. A interpretat personaje istorice, a fost luptător revoluţionar, activist sau secretar de partid, a fost maistru, director, ceferist, a fost mai cu seamă omul timpurilor în care a trăit şi a crezut.
Fericit a fost cu adevărat interpretându-l pe Creangă, o dată pentru că revedea locuri îndrăgite, avea să vorbească cu oameni dragi lui, fie e actori, parteneri în film(Eliza Petrăchescu, N. Veniaş, Costache Sava), fie prieteni de-o viaţă(Valer Mitru-ziaristul, George Lesnea-poetul, Costache Agafiţei-pictorul ). În al doilea rând fost-a fericit că avea ocazia să se apropie de povestitorul moldovean până la identificare, fericire amplificată de reacţiile adulţilor care pozau continuu în timpul filmărilor care aveau loc mai la vale de bojdeuca muzeu ce trebuia ă rămână deschisă vizitatorilor. Scenografii realizaseră o copie fidelă, realizaseră o bojdeucă sprijinită pe bulumaci, uşor părăginită aşa cum ar fi arătat dacă n-ar fi fost refăcută şi întreţinută. În cartea sa „Destinul unui artist”, Aurel Leon surprinde nedumerirea copiilor fascinaţi şi surprinşi că moş Ion Creangă trăieşte. E fermecat de amestecul de naivitate, bucurie şi reproş al nepoatei sale care îi spune „L-am văzut cu ochii mei, acasă la dânsul. Vai, ce bine îmi pare că n-a murit, cum ziceai matale!” Martorii din timpul filmărilor de la Iaşi, îşi aduc aminte că povestitorul-alias Ciobătăraşu circula pe Sărărie şi prin Ţicău escortat de o armată de copii ce jinduiau la basme şi snoave depănate chiar de idolul copilăriei lor.
În clipele de linişte dintre două filmări sau repetiţii pe scena tearului Bulandra, îi plăcea să citească din Eminescu, Philippide, Voiculescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. A scris la rându-i sonete, poezii, versuri răzleţe publicate în reviste literare ieşene şi bucureştene mai ales pentru că era membru al Cenaclului Literar „G. Călinescu” din capitală. A oferit nenumărate interviuri ziarelor şi revistelor din ţară dar şi din străinătate(Gazeta literară, Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă, Cinema, Teatrul, Informaţia Bucureştilor, Inostrannaia Literatura). În cei 37 de ani de activitate numeroase şi elogioase au fost cronicile teatrale. Şi-ar fi dorit să aibă timp să-şi adune însemnările şi să publice un volum de memorialistică, i-ar fi plăcut să se aştearnă la scris ca tânăr pensionar şi să dea tiparului versuri epico-lirice sub titlul „Cântecele Pătrului” inspirate din folclorul bănăţean. Dar aşteptatea aceasta nu i-a fost împlinită cum nici filmul „Aşteptarea” considerat cântecul său de lebădă nu l-a putut duce până la ultimul cadru. Avea să moară aşa cum şi-a dorit, trecând din somn în nefiinţă, muncind până în ultima clipă când inima lui obosită a încetat să mai bată într-o zi de 27 august 1970. A jucat în 183 de piese de teatru, drame sau comedie, pe scene din Iaşi, Bucureşti, Botoşani, Arad, Deva sau oriunde era chemat în ţară. A realizat numeroase roluri în piese la radio şi televiziune, a jucat în 31 de filme, a jucat mult şi variat, fiind supranumit actorul celor 300 de roluri.
Mihaela Ochianu
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul”
Vaslui
